Colţ de negru

Liniile şi punctele gri de pe ecranul televizorului, o ceaşcă de ceai însoţită de urme de zahăr şi dulceaţă pe masa de sticlă şi un sunet de linişte tulbure ce se scurge din ecranul deja mult prea obosit, parcă, supra-saturat de respiraţii greoaie, ieşiri la balcon şi mişcări lipsite de sens la viteze mari, fast-forward, cu note muzicale neclare, pe ritmuri amuţite, parcă de păsări supărate, strigând mute într-o depărtare de culoare foarte aproape de întuneric, au salvat ultima stare a unei camere recent părăsite. Deşi, în pofida existenţei unei întregi lumi în afara pereţilor, încăperea refuza să accepte universul cu toate neajunsurile sale şi cu punctele sale îndepărtate, pline de praf şi negreaţă.

Supragândesc şi supraobosesc iar.

Lumea ce dormea confortabil în interiorul capului meu continuă să dormiteze, dar cu o slab-simţită nelinişte, ca senzaţia infimă cu aură de siguranţă, dar cu o presiune acută şi suprimată liniştii plină de durere puţin sesizabilă şi în acelaşi timp oferind senzaţie de neregulă, senzaţia că are să se întâmple ceva. E un simţământ însă nu destul de tulburător, deoarece pericolul îşi impune o comoditate în a ameţi orice atenţie şi de a calma, astfel, înţepătura ce urmează a fi mult mai dureroasă dat fiind faptului amorţirii preventive a existenţei tale sau mele în timp şi spaţiu.
Televizorul devine irelevant, deoarece sunetul produs de acesta e chiar sunetul de care îţi era frică, îmi era frică. Îmi este frică. E pus deoparte, nefocusat, dar nu poate fi redus, nu poate fi uitat şi din vizor nu poate aruncat nici cu forţa ta de voinţă, puternică sau nu chiar, deloc. Eşti conştient că ai să cazi. Sunt conştient. Era mai azi spre dimineaţă când linia ce uneşte undeva cerul cu telurica lume era albastră. Acum e gri. E gri ca şi ultima picătură de speranţă care a fost menţinută artificial în tine de către frică, în mine de către frică. E o sumbră putere ce te va mâna prin stările de pierderi de sine şi păgubire în faţa dorinţelor trufaşe de a fugi, de a te ascunde de aprehensiune.
Şi e camera tot mai mică, te tot trage înapoi undeva. O fi oare o zonă de memorie rea, veche ori poate o zonă pur şi simplu necunoscută, fără tip, fără cunoştinţe despre timp, spaţiu, infinit şi muritor? Dispari câte puţin în direcţia în care ai fi dorit să fugi dacă ţi s-ar permite o frică de un grad puţin, dar foarte puţin, mai semnificativ. Aş fi dorit să fug. Eşti îndepărtat din cameră printr-o mică ferestruică, cu margini negre şi subţiri, mai nesemnificative decât ar fi trebuit să-i atragi atenţie în momentul dat. Sunt dat afară şi în disperare încerc să prind cu privirea imaginea televizorului care îmi dăruise din plin frică, care îmi hrănise frică limitându-mi dorinţa de salvare, de fugă prin falsul unei zone de confort stresat până la limite.
Şi doar o mişcare undeva în întuneric îţi curmă zâmbetul asudat şi rece de pe faţa ta încordată de fericire primitivă, de animal supravieţuitor într-o fugă plină de tremurătură a corpului, vei observa îngrozit o mişcare negru pe negru, undeva în colţ de cameră, în colţ de întuneric.

Am văzut clar o mişcare a umbrei pe umbră.
M-am trezit şi-mi era frică de tine.
M-am trezit şi-mi era frică de mine.

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s