pachete de ţigări scumpe şi fum ieftin

Decât un glonte, mai bine un fum.

Nu ştiu şi nu am ştiut niciodată ce poţi oferi în schimbul unui suflet. E mult prea scump, misterios şi neînţeles conţinutul unui suflet pentru a începe a-l înţelege. Dar să-l cumperi, să faci schimburi?
E inadmisibil să pierzi o mică bucată din această substanţă.
E inadmisibil să furi, să fii hoţ de ne-materie.

Era iar singur pe un acoperiş, avea dureri necunoscute, dureri undeva înăuntru. Însă o durere mai stranie, mai plăcută, însă mai înfricoşătoare îl măcina. Teama de ne-ştiinţă, de uitare. Îl durea capul, tare, de parcă îi erau furate gândurile.
Un intrus. Se apucă de cap din cauza durerii. Nu ţinea minte. Ochii vedeau tulbur şi îl tachina un sunet de cutremur.
El nu mai era el pentru că nu ştia cum a ajuns pe acoperiş. Şi-a uitat numele. A uitat o viaţă.
Probabil nu a sucit o cheie, probabil nu a băut un ceai. De ce ceaiul ar fi important? De ce ceaiul ar fi relevant? Durerea nu îl lăsa şi el s-a culcat pe materia ce era acoperiş. Privea în albastrul cerului, în materie ce producea albastru.
Era obsedat, durerea era un amplificator pentru gândurile noi. Albastru. Era obsedat de albastru.
Durerea se linişti, însă inima continua să bată rapid. Îşi auzea inima alergând undeva, de parcă ar fi el însuşi, fugind undeva, speriat, disperat.
Hoţul. El a luat ceva de neatins. El e hoţul. A vrut să soarbă doar o picătură de suflet, dar luase mai mult. A luat un suflet cu el.
El nu avea dreptul la dragoste, nu avea voie să fie iubit. Iată de ce era acolo pe acoperiş, iată de ce nu-şi arăta inima nimănui. Seara trecută a fost diferită; seara trecută a călcat unde i-a fost interzis. A vrut doar să guste.

Acum e trist. Acum e gol. Acum e îndrăgostit.

A scos din buzunarul stâng pachetul de ţigări şi cu mâna asudată şi-a aruncat o ţigară în gură.
Spera că fumul îi va tulbura din nou gândurile, îl va face să uite, îl va feri de dragoste.

nasul lui strâmb


A adormit brusc şi fără conştiinţa prezentului. S-a trezit domol şi lumea nu a reuşit să se focuseze. Şi-a văzut iar masa de lucru plină cu hârtii, desene şi articole. Pe loc i s-a tăiat cheful şi a vrut înapoi în vis. A vrut un somn inconştient şi fără visuri, tot mai bine decât învălmăşeala şi aglomeraţia din lumea reală. Nu doar oamenii îl deranjau, îl deranjau mai mult gândurile şi emoţiile oamenilor din jur. Parcă le simţea, dar nu le putea reda auditiv: La început era dependent de aceste imagini diferite şi de lumile pe care le construiai în imaginaţia sa. Nu era o prostie sau o joacă, deoarece simţea şi vedea fiecare încruntare a vre-unui trecător şi i se părea amuzant până în momentul când a realizat că scapă de sub picioare propria lume. Acum este nevoit să fugă din lumea reală, escaladând o lumea imaginară, care la fel nu era a lui, şi care ar fi preferat la fel să’i fugă de sub picioare. Poate astfel găsea o a treia lume, o lume unde ar putea fi fericit. Poate o lume unde ar fi fericit necondiţionat, şi iarăşi, inconştient. Îşi dă seama câtă bucurie ar însemna neîmplinirea sau ne’integritatea conştiinţei sau a cunoaşterei celor mai banale lucruri sau concepte.
Concepte despre concepte. Un lanţ infinit de noţiuni, definiţii şi re’definiţii. Nimic altceva înafară de completare şi cunoaştere, când de fapt doreşte ne’cunoaşterea.
Vrea vidul să fie totul şi invers.
Şi îi era nasul strâmb de parcă l-ar fi pălit cineva, însă nu ţine minte pe cineva în particular. O figură vagă în oglindă şi figura aia avea de asemenea nasul strâmb. Mai strâmb îi era sufletul decât nasul, iar asta ar fi putut să fie motivul iniţial al epopeei, de care, apropo, nu-i mai era într-atât de înflăcărat interesul. Acum nu mai ştie dacă îl deranjează nasul strâmb sau „aerul” din suflet.
De-ar curge sânge prin suflet şi-ar putea da hemoragie internă pentru a crea ceva, ca apoi să distrugă. Dorea un vid, dorea nasul drept şi un suflet nou, cât mai strâmb posibil.

o picătură de cafea albastră


E ravagiu mintal şi aveam şi blocaj emoţional de mai recent. Păi era azi, azi mai spre amiază, căci dimineaţa eram normal. Cel puţin sper că eram normal. Am vrut să fie diferită de celelalte. Oricum era acelaşi drum gri fără formă, fără culoare, deoarece ţin minte doar mirosul. Şi era mirosul de oraş mult prea’betonat. Şi nu era din cauza oraşului. Era din cauza mea, din cauza oamenilor.
Îmi era răcoare şi m-am învelit în amintirea ei. Nici această noapte nu am văzut-o. Au trecut deja trei săptămâni şi nu am mai văzut-o în vis. Mi-i plin apartamentul de lalele. Or fi ele moarte sau vii, or fi avut ele magie sau nu, stau acolo, nu dispar, şi iar nu dispar în fiecare dimineaţă. E o aşteptare inutilă numită somn şi încă o speranţă goală numită dimineaţă. Ceaiul de dimineaţă nu-mi mai este ceai, căci i-am pierdut aroma undeva prin lalelele astea. Bine că scap de ele măcar la serviciu.
E bine aici, pe acoperiş, aici unde gândurile există doar de dragul gândului şi atât. Nimic mai mult. Nimic în plus. E o libertate albastră bucata asta de acoperiş. Stau în picioare drept în centru, nemişcat, în nemişcare mă bate vântul, în nemişcare îmi sorb cafeaua.
E încă fierbinte şi nu mai sunt sigur de nimic. Beau cafeaua de parcă m-aş afla acasă, acasă doar că în picioare. Vântul e rece şi încearcă tot mai tare şi mai tare să mă doboare. De parcă aş fi un singur spic de grâu, în centrul unui câmp pustiu, un câmp de război deja răsuflat şi prăfuit de timp. Cravata nu s-a coborât din fluturat de când am ieşit aici şi faţa mă ustură, dar îmi sorb cafeaua.
Cafeaua e al nuştiucâtălea element, cel puţin ar trebui să fie. Cafeaua mă face dependent de oameni. Oamenii mă obligă să o beau. Ea mă obligă să fiu om. Ea mă ţine treaz acum, căci fără ea aş fi adormit demult şi nici nu mai ştiu cum aş fi întrerupt ciclul veşnic de somn. Şi mai ales că am pierdut-o pe fata cu lalele, ce nu am văzut eu în visele alea?

Şi dacă aş fi într-adevăr liber, oare aş putea să zbor?

ceai anarhist

Pe toţi ne doare, dar tot mai mult producem tăcere şi mai puţin răsturnăm foile, atmosfera cu gânduri. Gânduri în formă de sunete, şi nu neapărat cuvinte, putem exprima o entitate prin tot, prin alte entităţi, prin entitatea proprie.
Toţi suntem trişti, dar evoluăm şi dezvoltăm aptitudinea de a ascunde cât mai bine, de a masca ceea ce de fapt nu am fi dorit să existe. Inexistenţa ar fi fericire, e doar punctul meu de vedere în punctul ce uneşte timpul dat cu spaţiul ce nu poate amăgi.
Inexistenţa este fericirea pură, turnată ca un balsam pe o inimă imaginară, pe un gând născut din impulsuri. Ar fi la fel ca într-o grădină largă, liniştită şi cu un miros de tot, miros de dor, miros de pace. O grădină însă fără flori şi fără nimic altceva, decât o imperceptibilă prezenţă a unui suflet vag. O prezenţă a ceva şi o prezenţă a nimicului.
E spiritul fericit pentru că el nu există, pentru că nu există o conştiinţă destul de conştientă. Nu există cunoaştere şi definire.
Şi eşti mai fericit, eşti fericit când nu cunoşti; şi aceasta pare a fi un lux.
Precum ceaiul anarhist pe care ai fi vrut să-l bei fără ca el să te privească impunător, cu o putere imensă, o privire de dincolo de imaginaţii şi dincolo de numeroase lumi pline de ceai. Ceaiul anarhist te va urmări de pe masă şi îţi va intimida gândurile, îţi va speria cărţile şi nu’ţi va da voie să guşti.
Totul până la urmă se reduce la o cană de ceai. Şi ceaiul îţi va da voie doar să-l admiri, doar să-l priveşti.

El va fi mereu mult prea fierbinte pentru tine, însă numai bun pentru toţi ceilalţi.

ai mis iu

Le’aş pune p’aestea în „ţine minte trei cuvinte”. Nostalgică ş’ ucigătoare chestie p-a-l-i-u-b-o-m-u. Şi parcă îţi trăieşti viaţa ca orice alt om sau jită ş’ nu mai are importanţă orice chestiuţă din trecut, da’ p-a-l-i-u-b-o-m-u. Zvâcneşte şi pocneşte ceva, undeva, într’un loc nedefinit, într’un loc care te defineşte, un loc care este centrul şi totul tău, dar totuşi nu ştii unde naiba în corpul tău se află.

Inima, nu cred c’ e inima pentru c ea pompează ş’ nu poate s’ strige „ai mis iu”, meh’ c’ numai gura poate, ş’ gura nu are gânduri proprii ca s’ grăiască când îi vine chefu, las’ s’ şadă ghinişor acolo închisă şi cuminte. De altfel, las’ ş’ inima s’ stea cuminte acolo ş’ s’ nu mai skip’uiască beat’uri cum îi vine ei, ci nu cum îmi vine mie s’o controlez.

Deci creieru rămâne vinovat, pentru că în chişioare ş’ suflet eu nu prea cred. Creieru ne amăgeşte şi ne induce în eroare precum că ceva. El e damnatul care trezeşte amintiri şi face legăturile logice cu trecutul în regim automat. Şi nicicum nu vrea să treacă pe setare manuală. Să învăţăm şi să uităm la comandă. Poate aşa nu am mai fi oameni, în schimb jertfim durerea şi remuşcările, şi o facem fără durere şi remuşcări, na.

Tot se duce pe naiba de la trei cuvinte, da’ te duci pe naiba fericit.
Deci vă urez o ducere pe naiba cât mai nefericită posibilă.

dragostea şi ochelarii de soare

Măi, da’ eram mai fericit când eram copil. Nu era lumea într’atât de complicată şi ochelari de soare erau mai puţini. Poate c’ eram mai fericit datorită naivităţii, ne’cunoaşterii lumii ce mă înconjoară. Şi nu pot spune că m’a stricat televizorul, căci priveam doar desene animate. Pe cât de ofensive sau nu ar părea acestea, ele mi’au cultivat o bucată din personalitate, mai mult sau mai puţin comună pentru o generaţie. Nu mai ştiam nici ce’i dragostea, iar cât despre prima mea de pereche de ochelari de soare – na, nu mai ţin minte prea multe.  Ţin minte vag c’ nu prea mă reprezentau, iar dorinţa era una simplă de copil: „VREAU”.
Cu trecerea timpului a rămas acelaşi „VREAU”, dar îmi port ochelarii de soare mai des şi în contra’argument articolului dat.

Dragostea la prima vedere implică prezenţa unei „vederi”, acum, însă, ne protejăm de priviri şi nu mai vedem într’atât de des ochi. Aş fi vrut să văd mai puţini ochelari de soare. Ochii chiar sunt frumoşi şi privindu’i mai atent şi mai îndelungat, culoarea se împarte în culori, căldura e mai caldă şi zâmbetul mai zâmbet. Aş fi vrut să pot citi ochii ca pe o carte, astfel ne’siguranţa şi tristeţea vor găsi alinare şi exprimare; astfel bucuria şi extazul vor deveni molipsitoare; astfel privirea va deveni un drog şi drogaţi vom merge pe străzi.

Drogaţi vom merge pe străzi şi vom fi fericiţi. Drogaţi vom merge pe străzi şi vom fi îndrăgostiţi.
Fii sigur să’ţi scoţi ochelarii, dar probabil mă vei vedea pe mine purtându’i.

1/100

cantitatea de aer care’o inspir zilnic e doar pentru mine. o da, sînt egoist, sînt egocentric.

caut panda, caut super eroi pe străzi şi vreu să văd semafoarele făcînd’uşi de cap sub o muzică electronică. o muzică stricată, dar cea mai aleasă din cele stricate. şi semafoare colorate, mult mai colorate decît semafoarele ordinare.

indiciul perfect de calitate ar fi cantitatea de panda pe metru pătrat. asta îmi aduce aminte de imaginea de lîngă liceul „m. eliade” – imaginea a două panda fu*king.

de fapt, am vrut să scriu despre „fata cu ochelari”, dar ea nu există. există fetele fără ochelari, iar faza este că nu vrea nimeni să ia ochelarii şi să’i poarte.