finding nemo

mulţi vorbesc despre dragoste, multă agitaţie şi căutări’căutări.

de fapt mult mai mulţi oameni, după părerea mea, se simt singuri. această stare se impune mai mult înainte de somn, singur în cameră, singur în vise.

aparent eu nu ştiu la moment dacă am iubit vreodată cu adevărat sau nu. la fel nu ştiu dacă voi iubi sau nu în viitor. şi totul pentru că îmi permit luxul sau ne’luxul de a nu căuta. şi în acelaşi timp sper să găsesc ceea ce nu caut. într’un oarecare fel doresc totul să vină de la sine, dar trei puncte.

nu cred că voi iubi vreodată, dar sper. nu cred deoarece nu văd cum şi ce ar putea oferi inima mea cînd nici eu nu o simt a fi întreagă. oriunde nu m’aş afla, privind în jur, nu observ „nimeni” tentant în sens de amor angelic, cum i se mai spune celeilalte atracţii ne’trupeşti. pentru că am privit filme şi citit cărţi, m’am lăsat influenţat de idea iubirii la prima vedere, de ideea dragostei adevărate şi veşnice. m’am lăsat impresionat de protagonişti, iar în propria’mi viaţă nu doresc acest rol principal.

vreau doar o plapumă să mă acopere, vreau doar un cântec să’mi cânte, vreau doar nişte versuri să’mi ocupe creierul pentru totdeauna. o fază de două faze în faza cînd „the creierul” meu vrea dragoste. e trist cînd ştiu că nu’mi trebuie, dar creierul vrea. da da da, e un compromis între corp şi unitatea centrală a corpului.

nu există durere fără un şut în fund. băi, îi blondă, brunetă sau roşcată dragostea? da’i om? da’ există? pentru că sunt sigur de faptul existenţei cartoafei, a conceptului de cartoafă. şi ea nu’i nici blondă, nici brunetă şi nici roşcată. nu’i om. există. poate la fel e şi dragostea, sentimentul mistic, fără definiţie, dar ne’definită de artişti, inimi calde şi inimi ale căror căldură a fost furată.

„is there anybody going to listen to my story?”

etajul 12

m’am trezit azi liniştit, fără vis şi fără deşteptător. straniu, trist şi singuratic în lipsa visului. acum nici nu mai ştiu dacă o doream dispărută pe fata cu lalele din mintea’mi sau nu. cînd venea cu lalele o vroiam departe, iar acum simt că am fost lipsit de ceva important, de ceva esenţial, care nu a fost preţuit la justa valoare, cliche. are să mai vină? sper să mai vină. nu am nici măcar o poză cu ea, în vis.

m’am trezit la etajul 12 şi îmi caut ochelarii de geek. e primul obiect material pe care’l caut în fiecare dimineaţă. e ora 8:00 şi un ceai. azi îmi fac două pentru că reuşesc. pentru că astăzi nu întîrzii. şi ca orice vis, acest ne’vis, sper să dispară inconştient odată cu ceaiul, cu tricoul, cu oglinda, cu căştile. lipsa visului, lipsa lalelelor generează spaţiu ocupat şi preocupat în rîndul gândurilor mele de rutină de dimineaţă, şi tranzit spre amiază, şi spre locul de muncă.

da, din păcate sau nu, mă gândesc la ea, mai bine zis la lipsa ei. pînă la lucru nu trebuie să iau nici un transport, deoarece e aproape, deoarece o plimbare îmi face bine, în deosebi azi. azi simt nevoia de o plimbare. dacă îţi poţi imagina cum arată o plimbare în alb’negru. casc, văd oameni, şi iar aş dori să văd străzile distorsionate.

mă simt o parte a oraşului cînd merg pe jos, cîn privesc în jos la imaginea ghetelor. întreg oraşul e un ghetto’u gri. şi simt oraşul diferit, îl miros şi văd diferit, în dependenţă de dispoziţie. azi îl percep gri. o fotografie gri cu fata cu lalele. fata e în acelaşi timp şi cauză şi efect. şi fata poate fi oriunde în lumea reală, dar nu o pot vedea pentru că nu are lalelele. acele lalele nu există în afara visului meu, iar astăzi nu au existat nici chiar acolo.

astfel azi ajung la muncă. opresc muzica şi scot căştile. oamenii de la redacţie sunt cam agitaţi. mă agit şi eu. nu vreau să fiu dat afară. ne agităm ca să nu adormim.

9:01, etajul 11, New York

Narcotic blond

Din zori ai dezlipit bucată de durere,

Din lună ai furat o galbenă ispită,

Cu dulce şi diabolică plăcere

Priveşti căscînd cum lumea se risipă.

.

Tu nu ai chef de joacă, omori din plictiseală,

Prin firele de păr şi ochii tăi senini

Se furişează scene de crimă ideală

Şi disperare, dependenţă de un galben chin.

.

Mireasmă’a dimineţii ce’mprospăteză şi sufocă,

Prezentă şi absentă eşti în acelaşi timp,

Narcoticul miros simţirea mi’o dislocă

Şi blondul colorit m’aruncă’n infinit.

.

p.s. băi, toamna

little

În delir te’am cunoscut,
Idiot fiind voi să te aflu
Şi în tăcere sau în nepăsare
Vei fi delirul salvator’albastru

0:00

astă vară

fără

Nebun cu note’n cap şi degetele frânte,

Te simţi ascuns în pian, în umbre de morminte.

.

Nebun al tuturor; şi bun al nimănui,

De trist ce eşti acum, ne’nepăsare nu’i.

.

Alert şi zgâriat încerci să le şopteşti,

O lume fără oameni, o lume ce’o iubeşti.

.

Zâmbeşti în neştiinţă, întîmpinînd durerea,

O vezi în gălăgie, căci inhalezi tăcerea.

.

Eşti protejat, se pare, de viduri şi ne’viduri,

De aer şi ne’aer, de multi’nivelate riduri.

.

Oraşu’ţi este groapa şi săriturile’ţi sute,

Parc de beton, ciment, din fiare vii şi mute.

.

Şi iar alergi în noapte, să te ascunzi de umbre;

Şi iar ascunzi durerea cu mii de gânduri sumbre.

tanc chinezesc

cum e cînd nu te simţi în propriul creier?

afară e o altă lume şi mă simt altcineva. de parcă cantitatea de ‘suflet’ sau densitatea personalităţii variază continuu. e o tăcere în ambele lumi în care exist. nu există vid şi ne’vid, dar există păr lung şi păr scurt. mai simplu decât simplu.

mă simt ca un tanc chinezesc acoperit de petale de cireş japonez. imaginează’ţi un tanc vechi şi ruginit. la suprafaţă e acoperit de petale de sakura, pe dinăuntru însă este gol. dezarmat. şi nici floarea roz de cireş nu vorbeşte. roşu. printre petale se văd răni sângerînd. fericirea, frumuseţea, ce’o mai fi, totul taie. un tanc poate fi şi el zgâriat.

poţi oare delira în mijlocul unei mulţimi? nu. pentru că te crede lumea nebun. ce crede lumea, ce nu crede lumea. cred că am dreptul la delir, pentru că eu nu deranjez. pentru că sunt un tanc zgâriat.

mă consider existent sau ne’existent în momentul în care judec. teme de delir există. există şi delir asupra temelor de delir. aş vrea să am muniţie şi ceva de mâncare. însă am să le am atunci cînd le voi dori într’adevăr. nu am decis încă precis dacă e sau nu dorinţa mea de a fi un tanc chinezesc. dar aşa simt. şi nici nu pot decide dacă sînt sau nu zgâriat.

deci aş prefera oare să mă pot deplasa? să merg singur pe mijloc de stradă, încet şi scîrţiind? aş vrea oare să aflu răspunsurile la întrebări?

în general nu’mi plac întrebările, şi nici tancurile, şi nici zgârieturile. în schimb îmi place cireşul japonez.

ne’denumire

o linie nedefinită, albă, pe asfalt

o urmă fină de nesigur lăcrimat,

mă rog la cretă să m’arunce în neant,

mă rog la neştiinţă şi sper să fiu uitat.

.

vreau un albastru, moale micro’vid,

un scurt şi fără urmă vis pierdut,

să uit un suflet mult prea firav şi candid,

o zero existenţă, o coincidenţă, un ne’apărut.

.

ar fi prea complicat o răsuflare, o pierdere de timp,

o palmă m’ar trezi din idiotul meu delir,

din amorţeală nu mai ies, am receptorul frânt,

deci fug şi uit, cad anti’gravitaţie spre ultimul onir.