fata cu lalele

trezit. senzaţia că soarele bate în ochi mi-a deschis urechile şi am auzit flori. un miros de aer. un câmp verde şi galben, un câmp de romaniţe. o fată. am zărit-o de departe. zâmbea şi era singură. am văzut-o în verde şi galben. prin verde, prin razele galbene, mi s-a părut că o cunosc. genul de iluzii calde. poate chiar o cunoşteam de undeva, un vis sau mai ştii.

romaniţele o mai ascundeau uneori şi începeam să cred că am o boală, oi fi în delir sau, dă doamne, o iluzie. nu era. avea lalele. puţine. m-a zgâriat. am întrebat’o de ce şi a tăcut. o senzaţie ambiguă. a surîs şi nu ştiam. m-am pierdut.

am simţit atunci şi respingere şi atracţie. situaţie cînd mă retrag undeva în creierul meu, undeva unde încerc să raţionalizez. fac aceasta tot mai des ultima vreme. dureri. migrene. poate e mult prea oxigenat şi mai are nevoie de ceva arzături. mă deprimă. de parcă aş avea cartea mea iubită în mâini, iar ochelarii iar îi uitasem acasă. acasă? unde? nu mă pot concentra. zero spirit şi zero raţionament. urăsc cînd mi se întîmplă. doar o fată, din cauza creierului meu ‘defect’ uitasem să-mi concentrez fluxul de idei asupra-i. se repetă.

din exterior mă trezeşte la realitate soarele. de fapt ochii mei care au prins firul, s-au focusat în sfârşit. şi razele bat prin părul ei. aia care mă zgâriase. nici nu mai ştiu cu ce. e blondă şi are ochii mari. o fi vreo vulpe blondă? culoarea ochilor. era oare vreo culoare concretă? pielea, avea pielea albă şi radia căldură. o fi vreo consecinţă gravă pentru mintea şi majoritatea gândurilor mele, acel zâmbet. îmi pierd concentraţia şi integritatea.

avea lalele în mijlocul unui câmp de romaniţe. lalele fără culoare.

deşteptător fără culoare şi milă. îmi pun ochelarii. e a treia noapte cînd o visez pe ea. şi m-a zgâriat iar.

1:11

zgârie’nor, zgâriat şi el

exist brusc, respir şi mă aflu faţă în faţă cu el, un bloc de ‘gri’. ştiu ce fac, ce nu fac, cine sînt sau nu, chestii de importanţă minimă. privesc şi tac, sunetele au o manifestare oarecum fizică doar în interiorul meu, exteriorul e mut. privesc clădirea, nu ca oricare altul, o privesc din perspectiva unui suflet alb-negru, abstract şi cu senzaţia de pustiu, pe care mi-o induc artificial, pentru secunde.

privesc şi încerc să înţeleg cum să înţelegi o piatră. pot. încerc să încadrez volumul acesteia în propriul volum, în propria persoană.

stînd pe loc şi urmărind nemişcarea clădirii, inspir metalul şi piatra. asimilez aceste mirosuri, iar gândurile mi se consumă şi simt singurătatea. mă simt singur. am realizat propria’mi singurătate. zgârie’norul nu e nimic altceva decât un bloc de singurătate, un bloc în neştiinţa acestui fapt, în neştiinţa a tot. ca entitate şi idee, acesta emite în unde alb-negru o singurătate tăcută, stresantă şi concentrată.

un bloc de singurătate. două blocuri. îmi imaginez, undeva, mişcarea acestor concentraţii de singurătate precum mişcarea oamenilor. la nivelul unui alt sistem de referinţă, ce conţine varietăţi de piatră şi metal şi zero masă organică, spirituală sau gânduri în orice formă de manifestare. o mişcare zgomotoasă la auz şi tristă la vedere. o mişcare inutilă pînă la momentul de coliziune. o mişcare apocaliptică în dimensiuni mici, cu micro-distrugeri, micro-minciuni şi micro-dezamăgiri.

de s-ar mişca o lume întreagă doar pentru mine, nu ar schimba nimic în senzaţia de singurătate. iar zgârie’norul va rămâne nemişcat şi tăcut pînă la o eventuală coliziune, pînă la un sfârşit doar fizic, nu şi un sfârşit integru. nu va avea loc nici un sfârşit integru şi de calitate, pentru că nu a existat un început. a existat, a existat în aer, în idee.

doar o coincidenţă în timp şi spaţiu.