huh

– Ce culoare au ochii tăi?
– Verzi.
– Ești sigură?
– Da.
– Huh.

timpul e un alcoolic

Spui că-i doar în cafeaua ta irlandeză, dar știm că nu, e plin timpul tău și nu scapă, ca un tetrapack de suc aproape gol și obosit de mișcări oscilatorii și speranța de a scurge ultimile picături de lichid care rămân reziliente la eforturile tale de a obține libertatea față de o sete necunoscută.
Vin și țigări? Vii și țigări.
Și dacă îți termini cafeaua cu alcool se va opri oare ceasul de pe mâna ta, mâna mea?
Dacă îi miști acele înapoi, e doar atât, un efort trivial fără consecințe metafizice, fără consecințe fizice, fără consecințe.
Uiți că sufletul nu e în cafea sau în ceas.
Uiți că sufletul nu există, pentru că nici tu nu exiști.
Alcoolul din cafeaua ta există, cafeaua din alcoolul tău există.

Și spui că plângi, că ai plâns un ocean sărat, o colecție infinită de lichid inconsistent și ne-constant, fără fund și plăci tectonice, fără tsunami și cutremure.
Ai plâns toată sarea.
Acum nu mai ai lacrimi sărate.
Ai lacrimi dulci, semi-dulci, sec, albe, roșii, rose.
Lacrimi rose.

Orașul tău e înădușit de fumul tău de țigară, căci mașini nu mai trec pe aici de când tu ți-ai imaginat acest loc, fără oameni și fiare sau fieruri, fără materiale obscure și gri, fără obiecte masive din ciment și metal rece, fără trotuare, borduri și garduri între tot și toți. Care toți? Nimeni.
Atunci cine ți-a vândut cafeaua? Unde ești? Tu ți-ai făcut cafeaua? Atunci cine ți-a turnat alcoolul?
Tu nu ai ceas pe mână, tu nu ai mână pentru că tu ai uitat să te imaginezi pe tine.
Cana? A curs cana.
A curs cafeaua pe jos pentru că și cana nu ți-ai imaginat-o.

Eu nu am ceas pe mână pentru că eu nu port ceasuri.
Pentru că eu nu am mâini și nu cred în timp.
Pentru că tu m-ai imaginat și ai uitat să continui.
Poate nu ai uitat.

Eu nu am ceas pe mână dar timpul a stat în loc pentru mine.

podele

şi dacă doarme podeaua dusă departe de vise
nu vede, n’aude, nu ştie ce taine zac în culise.

nu poate să ştie podeaua

Când aparţii libertăţii

verde
Eram pe plajă şi mă simţeam liber. Marea era agresivă şi verde, ca şi ochii ei. Vroiam să îi aparţin integral şi fără regrete, vroiam o libertate limitată în care să fiu fericit. Cum altfel să fii fericit? Voi locui în lumea ei, voi fi creat şi re-creat din imaginaţia sa, voi răsufla din plămânii ei. Inima-mi va fi în chirie. Pentru un termen lung. Pentru un termen necunoscut. Pentru o eternitate.
Cum e să iubeşti marea? Apa verde şi rece mă încălzeşte, iar inima, iar inimii nu-i pasă căci e dată în chirie şi nu uitată într-o lume caldă, atât de caldă că putrezeşte şi miroase a durere şi trădare. Ea stă la rece, la un rece verde ca ochii ei, la un cel mai fierbinte rece care ar exista într-un mic şi confortabil univers.
M-am trezit şi am căzut din pat. Am căzut în mare. În marea verde, rece. „M-am trezit în sfârşit”, mi-am spus. Cum să nu fii treaz când priveşti în jos şi nu vezi nimic decât apă, rece, necunoscut. Ar fi fost straniu să urc înapoi în patul din mijlocul mării şi să adorm. Somnul ar desemna nesiguranţă şi frică. Exact ceea ce simţeam, o dorinţă de a fugi în panică, răsuflând în panică, imitând viaţă în panică.
Marea şi recele ei verde m-au cuprins. Am respirat sub apă până când mi s-au umplut plămânii cu aer nou, neobişnuit, cu gust de apă verde şi sare. Gustul sărat al înecului era unica salvare. Nu poţi să fii fericit când te scalzi în dulce. Am devenit fericit când apa sărată mi-a furat ultima suflare, ultima bătaie de inimă. Acesta a fost primul meu sărut şi el aparţine mării. Eu aparţin mării. Mării verzi ca şi ochii ei.

Cum e să iubeşti?

Colţ de negru

Liniile şi punctele gri de pe ecranul televizorului, o ceaşcă de ceai însoţită de urme de zahăr şi dulceaţă pe masa de sticlă şi un sunet de linişte tulbure ce se scurge din ecranul deja mult prea obosit, parcă, supra-saturat de respiraţii greoaie, ieşiri la balcon şi mişcări lipsite de sens la viteze mari, fast-forward, cu note muzicale neclare, pe ritmuri amuţite, parcă de păsări supărate, strigând mute într-o depărtare de culoare foarte aproape de întuneric, au salvat ultima stare a unei camere recent părăsite. Deşi, în pofida existenţei unei întregi lumi în afara pereţilor, încăperea refuza să accepte universul cu toate neajunsurile sale şi cu punctele sale îndepărtate, pline de praf şi negreaţă.

Supragândesc şi supraobosesc iar.

Lumea ce dormea confortabil în interiorul capului meu continuă să dormiteze, dar cu o slab-simţită nelinişte, ca senzaţia infimă cu aură de siguranţă, dar cu o presiune acută şi suprimată liniştii plină de durere puţin sesizabilă şi în acelaşi timp oferind senzaţie de neregulă, senzaţia că are să se întâmple ceva. E un simţământ însă nu destul de tulburător, deoarece pericolul îşi impune o comoditate în a ameţi orice atenţie şi de a calma, astfel, înţepătura ce urmează a fi mult mai dureroasă dat fiind faptului amorţirii preventive a existenţei tale sau mele în timp şi spaţiu.
Televizorul devine irelevant, deoarece sunetul produs de acesta e chiar sunetul de care îţi era frică, îmi era frică. Îmi este frică. E pus deoparte, nefocusat, dar nu poate fi redus, nu poate fi uitat şi din vizor nu poate aruncat nici cu forţa ta de voinţă, puternică sau nu chiar, deloc. Eşti conştient că ai să cazi. Sunt conştient. Era mai azi spre dimineaţă când linia ce uneşte undeva cerul cu telurica lume era albastră. Acum e gri. E gri ca şi ultima picătură de speranţă care a fost menţinută artificial în tine de către frică, în mine de către frică. E o sumbră putere ce te va mâna prin stările de pierderi de sine şi păgubire în faţa dorinţelor trufaşe de a fugi, de a te ascunde de aprehensiune.
Şi e camera tot mai mică, te tot trage înapoi undeva. O fi oare o zonă de memorie rea, veche ori poate o zonă pur şi simplu necunoscută, fără tip, fără cunoştinţe despre timp, spaţiu, infinit şi muritor? Dispari câte puţin în direcţia în care ai fi dorit să fugi dacă ţi s-ar permite o frică de un grad puţin, dar foarte puţin, mai semnificativ. Aş fi dorit să fug. Eşti îndepărtat din cameră printr-o mică ferestruică, cu margini negre şi subţiri, mai nesemnificative decât ar fi trebuit să-i atragi atenţie în momentul dat. Sunt dat afară şi în disperare încerc să prind cu privirea imaginea televizorului care îmi dăruise din plin frică, care îmi hrănise frică limitându-mi dorinţa de salvare, de fugă prin falsul unei zone de confort stresat până la limite.
Şi doar o mişcare undeva în întuneric îţi curmă zâmbetul asudat şi rece de pe faţa ta încordată de fericire primitivă, de animal supravieţuitor într-o fugă plină de tremurătură a corpului, vei observa îngrozit o mişcare negru pe negru, undeva în colţ de cameră, în colţ de întuneric.

Am văzut clar o mişcare a umbrei pe umbră.
M-am trezit şi-mi era frică de tine.
M-am trezit şi-mi era frică de mine.

pachete de ţigări scumpe şi fum ieftin

Decât un glonte, mai bine un fum.

Nu ştiu şi nu am ştiut niciodată ce poţi oferi în schimbul unui suflet. E mult prea scump, misterios şi neînţeles conţinutul unui suflet pentru a începe a-l înţelege. Dar să-l cumperi, să faci schimburi?
E inadmisibil să pierzi o mică bucată din această substanţă.
E inadmisibil să furi, să fii hoţ de ne-materie.

Era iar singur pe un acoperiş, avea dureri necunoscute, dureri undeva înăuntru. Însă o durere mai stranie, mai plăcută, însă mai înfricoşătoare îl măcina. Teama de ne-ştiinţă, de uitare. Îl durea capul, tare, de parcă îi erau furate gândurile.
Un intrus. Se apucă de cap din cauza durerii. Nu ţinea minte. Ochii vedeau tulbur şi îl tachina un sunet de cutremur.
El nu mai era el pentru că nu ştia cum a ajuns pe acoperiş. Şi-a uitat numele. A uitat o viaţă.
Probabil nu a sucit o cheie, probabil nu a băut un ceai. De ce ceaiul ar fi important? De ce ceaiul ar fi relevant? Durerea nu îl lăsa şi el s-a culcat pe materia ce era acoperiş. Privea în albastrul cerului, în materie ce producea albastru.
Era obsedat, durerea era un amplificator pentru gândurile noi. Albastru. Era obsedat de albastru.
Durerea se linişti, însă inima continua să bată rapid. Îşi auzea inima alergând undeva, de parcă ar fi el însuşi, fugind undeva, speriat, disperat.
Hoţul. El a luat ceva de neatins. El e hoţul. A vrut să soarbă doar o picătură de suflet, dar luase mai mult. A luat un suflet cu el.
El nu avea dreptul la dragoste, nu avea voie să fie iubit. Iată de ce era acolo pe acoperiş, iată de ce nu-şi arăta inima nimănui. Seara trecută a fost diferită; seara trecută a călcat unde i-a fost interzis. A vrut doar să guste.

Acum e trist. Acum e gol. Acum e îndrăgostit.

A scos din buzunarul stâng pachetul de ţigări şi cu mâna asudată şi-a aruncat o ţigară în gură.
Spera că fumul îi va tulbura din nou gândurile, îl va face să uite, îl va feri de dragoste.

nasul lui strâmb


A adormit brusc şi fără conştiinţa prezentului. S-a trezit domol şi lumea nu a reuşit să se focuseze. Şi-a văzut iar masa de lucru plină cu hârtii, desene şi articole. Pe loc i s-a tăiat cheful şi a vrut înapoi în vis. A vrut un somn inconştient şi fără visuri, tot mai bine decât învălmăşeala şi aglomeraţia din lumea reală. Nu doar oamenii îl deranjau, îl deranjau mai mult gândurile şi emoţiile oamenilor din jur. Parcă le simţea, dar nu le putea reda auditiv: La început era dependent de aceste imagini diferite şi de lumile pe care le construiai în imaginaţia sa. Nu era o prostie sau o joacă, deoarece simţea şi vedea fiecare încruntare a vre-unui trecător şi i se părea amuzant până în momentul când a realizat că scapă de sub picioare propria lume. Acum este nevoit să fugă din lumea reală, escaladând o lumea imaginară, care la fel nu era a lui, şi care ar fi preferat la fel să’i fugă de sub picioare. Poate astfel găsea o a treia lume, o lume unde ar putea fi fericit. Poate o lume unde ar fi fericit necondiţionat, şi iarăşi, inconştient. Îşi dă seama câtă bucurie ar însemna neîmplinirea sau ne’integritatea conştiinţei sau a cunoaşterei celor mai banale lucruri sau concepte.
Concepte despre concepte. Un lanţ infinit de noţiuni, definiţii şi re’definiţii. Nimic altceva înafară de completare şi cunoaştere, când de fapt doreşte ne’cunoaşterea.
Vrea vidul să fie totul şi invers.
Şi îi era nasul strâmb de parcă l-ar fi pălit cineva, însă nu ţine minte pe cineva în particular. O figură vagă în oglindă şi figura aia avea de asemenea nasul strâmb. Mai strâmb îi era sufletul decât nasul, iar asta ar fi putut să fie motivul iniţial al epopeei, de care, apropo, nu-i mai era într-atât de înflăcărat interesul. Acum nu mai ştie dacă îl deranjează nasul strâmb sau „aerul” din suflet.
De-ar curge sânge prin suflet şi-ar putea da hemoragie internă pentru a crea ceva, ca apoi să distrugă. Dorea un vid, dorea nasul drept şi un suflet nou, cât mai strâmb posibil.