spate în spate

Am încercat să mă apropii de tine, dar.

Au existat cândva cuvinte și imagini interzise mie ca ființă trăitoare și alergătoare printre viață/vieți.
Mai puțin alergătoare, că mi-i tăiată respirația și mi-ai taiat-o și tu. Na, de două ori tăiată. La ce bun?
Mai puțin interzise, că a durat câteva zile și mai puține nopți. Exagerez.
Mai puțin.

Au exagerat și turațiile în creierul meu ne-deprins și de ne-desprins de acele intensități intense la început, cu bătăi de inimă întinse, cu încercări de cunoaștere aprinse.
Mi-am reținut respirația ca să nu uit să respir.

A fost un moment artificial întiiiins, care brusc, agresiv, invaziv, a devenit, de fapt, un moment în simpla lui explicație – un moment.
Dacă m-ai fi întrebat atunci, era să tac, să tac, să tac.
De frică. De frică?
Cuvinte spuse ne-la-locul-lor aveau puterea să aranjeze totul la locul lor.
De frică am tăcut, din anticipare amestecată cu realitate, care aveau loc-loc în același timp de față cu mine, împreună, doi-doi, am amuțit.
Dacă ai ști cum o trăire reușește să treacă prin fața ta cu viteza unei vieți omenești, atunci nimic, nu am ce să îți spun.
Dacă ai ști cum o privire reușește să treacă prin fața ta cu viteza unei vieți omenești, atunci nimic, nu am ce să îți spun.
Dacă nu, nu am ce să îți spun.
Unu-unu.

M-ai pus pe gânduri să îmi iau cravată, să îmi iau haine, să renunț la renunțul meu la culori colorate.
M-ai pus pe gânduri să fac ceva, să fac orice. Să citesc. Să scriu. Să tac. Să vorbesc. Să mă mișc.
Să trăiesc.
M-ai pus pe gânduri că e bine să fii bine. Să ne fie bine?

Aș fi vrut să spun că suntem doi oameni, dar reformulez.
Existăm doi oameni, pentru că da.
Existăm doi oameni care sunt cumva într-o proximitate proximă proxifiată.

Dacă am avea o fotografie comună sau dacă ne-ar fi observat cineva dintr-o parte, am sta oricum aproape-departe spate în spate. Poate.
Poate ne-am fi ținut de mână, dar nu. Poate doar o atingere fină de tot, palmă peste palmă, de-ne-observat-dar-cumva-departe-la-nivel-molecular, pentru că.
Poate capul meu s-ar fi rupt din realitatea falsă prinsă în fotografie/privire/element observat/moment înghețat, rupând din hârtie/materie-timp ca să.
Să ce?
O iluzie oprită la timp, consecințe grave oprite în cel mai mic detaliu, dar în cea mai mare dezamăgire anticipată, trăită cât o sută de ani în mișcare, comprimată la limite. Fără verb, fără acțiune.
De ce?
Poate nu ai să îți rupi și tu capul din fotografie.
Nu ai să îți rupi și tu capul din fotografie.

Existăm doi oameni spate în spate.

они видели небо, видели вместе.
они очень устали, долго искали, что-то такое.

castanul din rai sau cât de ușor e să te pierzi în

În ce. Încet.
Repede a trecut acea primăvară. De fapt, așa și a fost o primă vară, mai de suflet, aprilie de trup, martie de începuturi.
A mizat el pe o bucățică mică de curaj amestecat cu vin nefiert dar fierbinte.
Fierbinte mai mult în capul lui răsucit și straniu, cu o colecție proaspătă de probleme, anxietăți și necunoscute.
Fierbinte mai mult în inima lui încordată și dezacordată, ne-dată în primire nimănui. Roșie, vie? Nu mai știe nimeni.
Fierbinte mai mult în iarnă aproape trecută.

O fi spus el ceva sub nas ca să nu-l audă nimeni, dar a fost auzit.
Evita cumva pe ascuns privirile directe dar a fost privit.
Evita să provoace durere dar a strivit.

Ai vrut căldură? Poftim.
Ai vrut intersecții? Poftim.
Ai vrut ochi, buze, nas, respirații fierbinți în proximitate? Poftim.
Ai vrut să provoci durere? Poftim? Nu am înțeles, ești nebun?
Fugi.

Păi, ce ai decis până la urmă?
E castaniu, căprui sau cafeniu?
E dureros.

huh

– Ce culoare au ochii tăi?
– Verzi.
– Ești sigură?
– Da.
– Huh.

timpul e un alcoolic

Spui că-i doar în cafeaua ta irlandeză, dar știm că nu, e plin timpul tău și nu scapă, ca un tetrapack de suc aproape gol și obosit de mișcări oscilatorii și speranța de a scurge ultimile picături de lichid care rămân reziliente la eforturile tale de a obține libertatea față de o sete necunoscută.
Vin și țigări? Vii și țigări.
Și dacă îți termini cafeaua cu alcool se va opri oare ceasul de pe mâna ta, mâna mea?
Dacă îi miști acele înapoi, e doar atât, un efort trivial fără consecințe metafizice, fără consecințe fizice, fără consecințe.
Uiți că sufletul nu e în cafea sau în ceas.
Uiți că sufletul nu există, pentru că nici tu nu exiști.
Alcoolul din cafeaua ta există, cafeaua din alcoolul tău există.

Și spui că plângi, că ai plâns un ocean sărat, o colecție infinită de lichid inconsistent și ne-constant, fără fund și plăci tectonice, fără tsunami și cutremure.
Ai plâns toată sarea.
Acum nu mai ai lacrimi sărate.
Ai lacrimi dulci, semi-dulci, sec, albe, roșii, rose.
Lacrimi rose.

Orașul tău e înădușit de fumul tău de țigară, căci mașini nu mai trec pe aici de când tu ți-ai imaginat acest loc, fără oameni și fiare sau fieruri, fără materiale obscure și gri, fără obiecte masive din ciment și metal rece, fără trotuare, borduri și garduri între tot și toți. Care toți? Nimeni.
Atunci cine ți-a vândut cafeaua? Unde ești? Tu ți-ai făcut cafeaua? Atunci cine ți-a turnat alcoolul?
Tu nu ai ceas pe mână, tu nu ai mână pentru că tu ai uitat să te imaginezi pe tine.
Cana? A curs cana.
A curs cafeaua pe jos pentru că și cana nu ți-ai imaginat-o.

Eu nu am ceas pe mână pentru că eu nu port ceasuri.
Pentru că eu nu am mâini și nu cred în timp.
Pentru că tu m-ai imaginat și ai uitat să continui.
Poate nu ai uitat.

Eu nu am ceas pe mână dar timpul a stat în loc pentru mine.

podele

şi dacă doarme podeaua dusă departe de vise
nu vede, n’aude, nu ştie ce taine zac în culise.

nu poate să ştie podeaua

Când aparţii libertăţii

verde
Eram pe plajă şi mă simţeam liber. Marea era agresivă şi verde, ca şi ochii ei. Vroiam să îi aparţin integral şi fără regrete, vroiam o libertate limitată în care să fiu fericit. Cum altfel să fii fericit? Voi locui în lumea ei, voi fi creat şi re-creat din imaginaţia sa, voi răsufla din plămânii ei. Inima-mi va fi în chirie. Pentru un termen lung. Pentru un termen necunoscut. Pentru o eternitate.
Cum e să iubeşti marea? Apa verde şi rece mă încălzeşte, iar inima, iar inimii nu-i pasă căci e dată în chirie şi nu uitată într-o lume caldă, atât de caldă că putrezeşte şi miroase a durere şi trădare. Ea stă la rece, la un rece verde ca ochii ei, la un cel mai fierbinte rece care ar exista într-un mic şi confortabil univers.
M-am trezit şi am căzut din pat. Am căzut în mare. În marea verde, rece. „M-am trezit în sfârşit”, mi-am spus. Cum să nu fii treaz când priveşti în jos şi nu vezi nimic decât apă, rece, necunoscut. Ar fi fost straniu să urc înapoi în patul din mijlocul mării şi să adorm. Somnul ar desemna nesiguranţă şi frică. Exact ceea ce simţeam, o dorinţă de a fugi în panică, răsuflând în panică, imitând viaţă în panică.
Marea şi recele ei verde m-au cuprins. Am respirat sub apă până când mi s-au umplut plămânii cu aer nou, neobişnuit, cu gust de apă verde şi sare. Gustul sărat al înecului era unica salvare. Nu poţi să fii fericit când te scalzi în dulce. Am devenit fericit când apa sărată mi-a furat ultima suflare, ultima bătaie de inimă. Acesta a fost primul meu sărut şi el aparţine mării. Eu aparţin mării. Mării verzi ca şi ochii ei.

Cum e să iubeşti?

Colţ de negru

Liniile şi punctele gri de pe ecranul televizorului, o ceaşcă de ceai însoţită de urme de zahăr şi dulceaţă pe masa de sticlă şi un sunet de linişte tulbure ce se scurge din ecranul deja mult prea obosit, parcă, supra-saturat de respiraţii greoaie, ieşiri la balcon şi mişcări lipsite de sens la viteze mari, fast-forward, cu note muzicale neclare, pe ritmuri amuţite, parcă de păsări supărate, strigând mute într-o depărtare de culoare foarte aproape de întuneric, au salvat ultima stare a unei camere recent părăsite. Deşi, în pofida existenţei unei întregi lumi în afara pereţilor, încăperea refuza să accepte universul cu toate neajunsurile sale şi cu punctele sale îndepărtate, pline de praf şi negreaţă.

Supragândesc şi supraobosesc iar.

Lumea ce dormea confortabil în interiorul capului meu continuă să dormiteze, dar cu o slab-simţită nelinişte, ca senzaţia infimă cu aură de siguranţă, dar cu o presiune acută şi suprimată liniştii plină de durere puţin sesizabilă şi în acelaşi timp oferind senzaţie de neregulă, senzaţia că are să se întâmple ceva. E un simţământ însă nu destul de tulburător, deoarece pericolul îşi impune o comoditate în a ameţi orice atenţie şi de a calma, astfel, înţepătura ce urmează a fi mult mai dureroasă dat fiind faptului amorţirii preventive a existenţei tale sau mele în timp şi spaţiu.
Televizorul devine irelevant, deoarece sunetul produs de acesta e chiar sunetul de care îţi era frică, îmi era frică. Îmi este frică. E pus deoparte, nefocusat, dar nu poate fi redus, nu poate fi uitat şi din vizor nu poate aruncat nici cu forţa ta de voinţă, puternică sau nu chiar, deloc. Eşti conştient că ai să cazi. Sunt conştient. Era mai azi spre dimineaţă când linia ce uneşte undeva cerul cu telurica lume era albastră. Acum e gri. E gri ca şi ultima picătură de speranţă care a fost menţinută artificial în tine de către frică, în mine de către frică. E o sumbră putere ce te va mâna prin stările de pierderi de sine şi păgubire în faţa dorinţelor trufaşe de a fugi, de a te ascunde de aprehensiune.
Şi e camera tot mai mică, te tot trage înapoi undeva. O fi oare o zonă de memorie rea, veche ori poate o zonă pur şi simplu necunoscută, fără tip, fără cunoştinţe despre timp, spaţiu, infinit şi muritor? Dispari câte puţin în direcţia în care ai fi dorit să fugi dacă ţi s-ar permite o frică de un grad puţin, dar foarte puţin, mai semnificativ. Aş fi dorit să fug. Eşti îndepărtat din cameră printr-o mică ferestruică, cu margini negre şi subţiri, mai nesemnificative decât ar fi trebuit să-i atragi atenţie în momentul dat. Sunt dat afară şi în disperare încerc să prind cu privirea imaginea televizorului care îmi dăruise din plin frică, care îmi hrănise frică limitându-mi dorinţa de salvare, de fugă prin falsul unei zone de confort stresat până la limite.
Şi doar o mişcare undeva în întuneric îţi curmă zâmbetul asudat şi rece de pe faţa ta încordată de fericire primitivă, de animal supravieţuitor într-o fugă plină de tremurătură a corpului, vei observa îngrozit o mişcare negru pe negru, undeva în colţ de cameră, în colţ de întuneric.

Am văzut clar o mişcare a umbrei pe umbră.
M-am trezit şi-mi era frică de tine.
M-am trezit şi-mi era frică de mine.